Revista Latinoemerica de Poesía

Revista Latinoemerica de Poesía

post

Dos poemas de Claudiu Komartin



Traducción de Karina Picó Català 

 

cobalto

para Alexandra

 

el sol es cobalto cuando se alza del cuerpo

y brilla

sobre los arrecifes

y mi cerebro torturado donde anidan

aves desconocidas es cobalto

la resistencia al compromiso y a la impotencia

siempre fue cobalto

y el miedo nocturno que quise

vencer como a un terco animal

es cobalto

la mano con la que escribo sobre una pantalla

cada vez más lejana

es cobalto

y mis músculos alargados y compactos sudando

de alegría y temor frente al amor

son cobalto

y el temblor extinto y refinado que la poesía

aún despierta en mí       

es cobalto

el perdón tardío de una madre es cobalto

la hoja que cae sobre la superfície del agua

donde un amigo pensó que encontraría la paz

es cobalto

la necesidad de ti fue y sigue siendo

cobalto

y la vieja inocencia de los poetas que componían

versos acariciantes que no logro

sacarme de la cabeza

es cobalto

hay mundos con cielos minúsculos y

son mundos felices

donde la memoria es esperanza

y las heridas se curan por adelantado

hay mundos en los que nadie vende a nadie

y su presentimiento

es cobalto

y cuando te vuelva a hablar de amor

no creas ni una palabra;

mis ojos de cobalto

te mostrarán

ese día

 

 

cobalt

pentru Alexandra

 

soarele e cobalt când se înalţă din trup şi străluceşte

peste recife

şi creierul meu tăbăcit pe care se aşază

păsări necunoscute este cobalt

rezistenţa la compromis şi la neputinţă

a fost întotdeauna cobalt

şi frica nocturnă pe care am vrut să

o bat ca pe un animal încăpăţânat

e cobalt

mâna cu care scriu pe un ecran tot mai îndepărtat

e cobalt

şi muşchii mei alungiţi şi compacţi asudând

de bucurie şi groază în faţa iubirii

sunt cobalt

şi cutremurarea stinsă şi rafinată pe care poezia

mi-o mai trezeşte

este cobalt

iertarea târzie a mamei este cobalt

frunza căzută pe luciul apei

în care prietenul a crezut că îşi va găsi liniştea

e cobalt

nevoia de tine a fost şi încă este

cobalt

şi inocenţa bătrână a poeţilor care au turnat

versuri mângâietoare pe care nu mi le pot

scoate din cap

e cobalt

sunt lumi cu ceruri minuscule şi

sunt lumi fericite

în care memoria este speranţă

şi rănile sunt dinainte vindecate

sunt lumi în care nimeni nu vinde pe nimeni

şi presimţirea lor

e cobalt

şi când îţi voi vorbi din nou despre dragoste

să nu crezi nici un cuvânt

ochii mei de cobalt îţi vor

arăta

în acea zi

 

 

 

Día y noche. Una confesión

 

“trata de imaginarte

cómo es ir todo el tiempo

día y noche

dondequiera que vayas

con un trozo de metralla candente en la cabeza

que no puedes extirpar

que no puedes mover ni un centímetro

y sin embargo cuando pierde un poco de intensidad

experimento un sentimiento de liberación

que me hace dar saltos y llorar a lágrima viva

pero no sé si porque todo el dolor y la fealdad parecen reducirse

(pero volverán, siempre vuelven)

o por lo que parece quedar de la libertad que puedo permitirme

con mi cerebro que me ruge

y ahí

en filigrana

una misma imagen

un mismo deseo

una misma ausencia implacable

y entonces

intento rodearme de objetos

refugiarme

me aferraría a cualquier cosa

una bufanda, un libro, el recuerdo de una tarde

en la ruedes trois frères

un anorak con el que me siento

 

/

 

protegido por un instante

sólo que la magia se desvanece

y vuelvo a quedarme vacío

con tics y compulsiones

que trato de controlar

aunque no vea razón para hacerlo

y no desaparecen

ni con pastillas ni con alcohol

porque en mi mente

sigue ese fragmento brillante

mi pedazo de diamante negro

y la sensación de amputación

que recarga mi cabeza, pesada, pesada como la de un guillotinado

tantas cosas podría contar

arreglar extraer de sus cúpulas de aire

ojalá pudiese pensar como un cínico pero

cuando no quedan pesadillas

significa que me he despertado

y al despertar me pregunto si hoy también llegaré hasta el final

sin volverme loco

y creo que cuando desaparezca

en el mundo quedarán mis culpas y arrepentimientos,

ese temblor

del que mis manos no logran escapar

como perros encerrados en un saco y arrojados a un río helado

pero ahora al menos sé que en toda mi vida sólo he odiado

a un hombre.”

 

 

Zi și noapte. O confesiune

 

“încearcă să îţi închipui

cum e să umbli tot timpul

zi şi noapte

oriunde-ai ajunge

cu o bucată de şrapnel viu în cap

pe care nu-l poţi îndepărta

nu-l poţi mişca nici un centimetru

iar atunci când totuşi i se mai domoleşte puterea

e aşa o senzaţie de eliberare

că-mi vine să ţopăi sau să plâng în hohote

dar nu mai ştiu dacă de tot răul şi urâtul ce par micşorate

(dar se vor întoarce, mereu se întorc)

sau de ceea ce mi se pare că a rămas din libertatea pe care mi-o pot lua

faţă de creierul meu ce răcneşte la mine

şi acolo

în filigran

aceeaşi imagine

aceeaşi dorinţă

aceeaşi absenţă impecabilă

iar atunci

încerc să mă înconjor de lucruri

care să mă apere

m-aş agăţa de orice

de o eşarfă, de o carte, de amintirea unei după-amieze

petrecute pe rue des trois frères

de o geacă de fâş în care m-am simţit

 

/

 

protejat pentru o clipă

doar că magia lor se risipeşte

şi rămân iarăşi gol

cu ticurile şi compulsiile

pe care încerc să le controlez

deşi nu mai văd nici un rost să o fac

şi asta nu dispare

cu toate pastilele sau alcoolul

pentru că în mintea mea

e ciobul ăla strălucitor

bucata mea de diamant negru

şi senzaţia de amputare

care mă face să am capul greu, greu, ca al unui ghilotinat

oricâte lucruri aş număra

aş aranja aş extrage din locaşele lor de aer

aş vrea să pot gândi ca un cinic dar

când nu mai sunt coşmaruri

înseamnă că m-am trezit

şi când mă trezesc mă întreb dacă voi mai duce şi ziua asta până la capăt

fără să înnebunesc

şi cred că după ce o să dispar

vor rămâne în lume vinovăţiile şi regretele, tremurul ăsta

de care mâinile mele nu mai scapă

ca nişte căţei închişi într-un sac şi aruncaţi într-un râu îngheţat

dar acum măcar ştiu că nu am urât niciodată

decât un singur om”

 

* * *

 

Claudiu Komartin (Bucarest, 1983) es crítico literario, traductor y uno de los poetas jóvenes más activos del panorama literario rumano. Ha publicado cuatro poemarios: Păpușarul și alte insomnii, Circul domestic, Un anotimp în Berceni y, más recientemente, cobalt. Es cofundador de uno de los clubs de lectura más conocidos de Rumanía, el Instituto Blecher. Desde 2010 es también redactor jefe de la revista “Poesis internațional” y de la Editorial Max Blecher.

Karina Picó Català (Alicante, 1995) traduce para alimentar el alma, y con un poco de suerte, algún día, también el estómago.

 



Nuestras Redes